DISTRIBUIȚI

Bătrâni, trişti şi singuri, dar cu speranţa că divinitatea le va acorda şansa la un trai decent. Astfel ar putea fi descrişi oamenii „uitaţi” ai Timişoarei. Sunt uitaţi de soartă şi de lume, fără familie, stau pe stradă pentru că, spun ei, nu au altă soluţie. Trebuie să trăiască, iar asta e viaţa lor: cerşesc, supravieţuiesc din mila trecătorilor.

Majoritatea în vârstă, cerşetorii impresionează trecătorii care, mişcaţi de bătrâneţea şi amărăciunea lor, le plantează o monedă sau, după caz, o bancnotă în mâinile întinse; mâini ce pot fi comparate cu reali magneţi pentru bani.

Spre exemplu, Ilie Iosif a venit în Timişoara din Secaş cu un scop bine definit: să cerşească. Strânge cam 20-30 de lei pe zi doar pentru că stă într-un scaun cu rotile, lângă o covrigărie din Piaţa Libertăţii. Are 51 de ani şi un picior amputat, aspect care îl „ajută” să amplifice compasiunea oamenilor, sentiment creştinesc care îi sporeşte veniturile lunare. La un simplu calcul, constatăm că, lunar, bărbatul câştigă din cerşit între 600 şi 900 de lei, o sumă de aproape patru ori mai mare decât o bursă de student. Stă în chirie în cartierul Kuncz şi spune că nu mai are pe nimeni şi că se află în situaţia de a cere bani pe stradă de doi ani de zile.

În Piaţa Operei, de această dată, Popa Ilie inspiră compasiune. La cei 69 de ani ai săi, bătrânul cu barbă albă pleacă privirea şi aşteaptă pomana trecătorilor. Rămas singur după ce fiica şi soţia i-au fost răpuse de cancer, bătrânul a plecat din Craiova unde, spune el, îl năpădeau amintirile. Casa i-a fost scoasă la licitaţie din pricina datoriilor care s-au adunat de-a lungul anilor şi a venit în Timişoara doar cu hainele de pe el. Înainte să plece şi-a ars toate actele, astfel că astăzi acest om nu are identitate. Deşi cerşeşte în centrul oraşului, Popa Ilie nu prea are „lipici” la bani; 8-9 lei primeşte zilnic de la trecători, bani ce abia îi ajung să-şi cumpere de mâncare. Dar e mulţumit. Există şi zile când rabdă şi spune că a învăţat să nu îşi facă prea multe speranţe: „Sunt bătrân, domnişoară, şi nu ştiu cât o mai duc”.

Acestea sunt doar două dintre sutele de poveşti ale unor oameni pe care nu ne facem timp să îi ascultăm. Îi vedem cu mâinile întinse zi de zi pe străzile Timişoarei, în parcuri, la gară sau la mall-ul din oraş, dar alegem să îi ignorăm.

Mioara NEGRESCU

LĂSAȚI UN MESAJ