DISTRIBUIȚI

„Negustorii de haine vechi, la Bucureşti se numesc în general <<taica Lazăr>>, iar la Timişoara <<Tandleri>>. Îi vezi, cam tuciurii, cu un sac peticit pe braţ, trecând pe toate străzile, care răsună de strigătul lor puţin cam gutural şi monoton: <<hain vechi, hain vechi>>.

Dacă ai ceva de vândut, tocmeala e cruntă. De câte două trei ori se va întoarce să pipăie odată marfa (care de cele mai multe ori este o haină îmbibată de parfumul amintirilor, dar n-o mai poţi purta pentru că e ruptă în coate) să mai adauge câţiva lei, la primul preţ, până ce târgul e încheiat. Plăteşte, îţi ia haina, pe care uneori o priveşti cu un pic de tristeţe şi pleacă cu acelaşi strigăt monoton: <<hain vechi, hain vechi>>.

La capătul pieţei din Iosefin se găseşte hala de vechituri. Negustorii îşi întind marfa pe trotuar, se aşează pe câte o lădiţă sau scăunel şi aşteaptă în toate ceasurile dimineţii, clienţii care să se oprească la marfa lor. Şi ai să găseşti aici, toate lucrurile de care ai putea să ai nevoie, începând cu acul de cusut până la piese de maşini, cauciucuri, biciclete, cărucioare pentru copii etc. A face un inventar de ceea ce ai putea găsi aici, ar însemna să umpli un registru impresionant.

În zilele de târg, un furnicar de oameni înegreşte piaţa, dându-i o însufleţire de nedescris. Spaţiul nu ne lasă să arătăm toate aspectele pitoreşti, aşa cum eram îndemnaţi ori de câte ori treceam pe aici. Vom trage şi noi cu urechea şi vom arunca doar câte-o privire fugară.

  • Cât costă? – întrebă un ceferist (acar după aparenţă) care priveşte şi pipăe pofticios un costum maro, cu dungi, care deşi uzat, avea un aspect destul de atrăgător.
  • 000 lei – răspunde absent negustorul, apoi văzând că clientul şovăie, adaugă: dar e lână pură. Eu nu-ţi vând celofibră.
  • E prea mult, zice omul cu regret. Eu n-am decât 30.000 leafă. Şi se îndepărtează dând trist din cap.

Într-adevăr e prea mult. Mai ales că acest costum a fost cumpărat destul de ieftin de <<tandlierul>>, care se pricepe la chestii din astea.

Celelalte preţuri nu se lasă nici ele mai prejos. Pe vremuri, la hala de vechituri te îmbrăcai din cap până-n tălpi cât se poate de convenabil. Astăzi, şi aici te costă la fel de scump ca-n oraş, şi uneori mai scump. Dar, ce să faci, hala de vechituri are renumele că vinde ieftin şi oamenii mai cred încă în povestea asta.

O muncitoare ţinând de mână o copiliţă firavă, se opreşte în faţa unei tarabe, oprindu-şi ochii pe o rochiţă cafenie. În mintea ei, o şi îmbracă pe fetiţa ei în această rochie şi e foarte mulţumită de felul cum îi stă. Intră în vorbă cu negustoreasa. Nu aud ce vorbesc, dar văd că se retrage între un zid şi camion, dezbracă fetiţa de rochia ei cea veche, îmbrăcând-o în rochia cafenie. O clipă trupul fetiţei apare firav, aproape ireal de subţire, ghemuit într-o cămăşuţă peticită. Negustoreasa priveşte cu un ochi operaţiunea, cu celălalt îşi supraveghează marfa. Rochia cea cafenie îi vine bine fetiţei. Cele două femei vorbesc iar, de data asta mai aprins. Nu se înţeleg asupra preţului. Fetiţa îşi dezbracă rochia cafenie şi se îmbracă în rochia ei, plecând de mâna cu mama sa. Ambele sunt triste. Fetiţa nu spune nimic, dar îi joacă lacrimile între pleoape. [„Făclia”, Anul V, nr.302, Timişoara, 18 octombrie 1945].

LĂSAȚI UN MESAJ