DISTRIBUIȚI
  1. Palatul Baroc

În anul 1716, după victoria asupra turcilor de la Petrovaradin (astăzi Novi-Sad), prinţul Eugeniu de Savoya a decis cucerirea cetăţii Timişoara, datorită poziției sale strategice. Din 1718, Timisoara și Banatul intră sub stăpânirea Casei de Habsburg. Palatul Baroc – fost Palat al Prefecturii Timisoara, a fost ridicat în sec. al XVIII- lea și a găzduit sediul administrativ precum si locuințele functionarilor administrației. La început, în anii 1733-1735 existau clădirea Oficiului Minier şi, învecinată acesteia, Casieria Militară, apoi din 1754, transformate în Casa Camerală Veche, iar din 1754, Palatul Președintelui. În sec. XIX devine sediul administrației regiunii autonome a Voivodinei și Banatului Timișan, subordonate direct Vienei. După al doilea război mondial, Palatul a găzduit o scurtă perioadă Facultatea de Agronomie. Succesivele extinderi și recompartimentări ale clădirii i-au îmbogățit profilul cu elemente de baroc imperial, cu decorațiuni somptuoase dar și cu ˮpurificări stilisticeˮ, cu decorațiuni de feronerie sub formă de grifoni ce flanchează colțurile dinspre Piață ale clădirii. Cele mai recente lucrări de restaurare au început în 1983 și au dus la o parțială dare în folosință în anul 2006.

  1. Fațada Palatului Baroc

Fațada Palatului Baroc a fost învăluită în culoare prin proiectul SPECTRUM, conceput în directă legătură cu expoziția Victor Vasarely din interiorul Muzeului. Lucrarea a fost pusă în scenă prin așezarea unor filtre cromatice verticale în spațiul nișelor care prelungesc ferestrele palatului către interiorul sălilor. Calitățile cromatice, alături de transparența acestor filtre își intră în rol și, modificând lumina solară, devin expresie a emoției artistice. Situată într-un spațiu conceptual aflat la limita dintre intervenție artistică, promovare expozițională și iluzie optică, lucrarea SPECTRUM împrumută o serie de strategii din limbajul Op-art și promovează atât expoziția artistului Vasarely, cât și întregul Palat Baroc din Timișoara. Ferestrele Palatului devin voci colorate și transparente ale unui edificiu central al Pieței Unirii și îndeamnă privitorii să reevalueze arta și statutul artistului de-a lungul timpului până în perioada contemporană. În acest fel, atât vizitatorii care sunt în interiorul muzeului, cât și trecătorii din Piața Unirii din Timișoara au ocazia să reevalueze experiența vizuală pe care le-o oferă patrimoniul local. Intervenția monumentală este realizată de muzeografii – artiști Pusha Petrov și Nicolae Velciov.

  1. Piața Unirii – multi- și interculturală

Situat la frontiera mai multor regate și imperii, ungar, otoman și habsburgic, într-o zonă geografică în care s-au întâlnit cele trei mari religii monoteiste, creștină, iudaică și musulmană și unde au coabitat culturi comunitar-lingvistice diverse, română, sârbă, germană, maghiară, bulgară, slovacă, idiș și ladino, Timișoara este orașul central-european care se singularizează de-a lungul timpurilor prin multi- și interculturalitatea sa, prin plurilingvismul locuitorilor, prin competiție și spirit novator. Indiferent care au fost administratorii regiunii, Regatul maghiar, Otomanii, Habsburgii sau Austro-Ungaria, Banatul și-a păstrat un statut autonom, a funcționat prin instituții și ierarhii bisericești proprii, a avut o populatie vorbitoare a mai multor limbi și, implicit, cunoscătoare a mai multor culturi. De unde și o identitate proprie precum și condiția de oraș liber obținută deja din timpul Otomanilor dar pusă în valoare sub administratiile austriece.

Piața Unirii este un simbol al acestui pluralism, de neconceput în afara libertății și mobilității. Ca urmare, chiar dacă timpul a radicalizat ideologii, comportamente, atitudini sau legislații, Timisoara a continuat să cultive tradiția sa de coabitare, spiritul civic și condiția multi- si interculturala

  1. Lucrare Ingo Glass

Sculptorul și teoreticianul Ingo Glass a prezentat expoziția personală FORME ȘI CULORI DE BAZĂ spațiu, ritm, lumină la Palatul Baroc din Timișoara în perioada 17 mai -12 iulie 2017. Lucrările sale sunt volume atent construite, colorate în cromă pură, rezultate ale unor complexe studii, cercetări și proiecte. Ingo Glass alege să înnobileze verticalitatea geometriei cu variațiile dinamice ale memoriei multiculturale specifice spațiilor care l-au format și l-au modelat. Opera lui Ingo Glass este concretă, geometrică, abstractă și poate fi încadrată cu ușurință în Stilul Internațional. Născut în 1941 la Timişoara, elev al şcolii populare de artă din Lugoj, absolvent al Institutului de Arte Plastice Ion Andreescu din Cluj, Ingo Glass este o personalitate efervescentă, creativă, nonformală a abstracționismului european, un artist cult, evolutiv, puternic, influent.

  1. Corneliu Baba

Expoziția Corneliu Baba se redeschide după o regândire a mesajului expozițional și o repanotare cu lucrări din donația artistului către Muzeul Nostru. ˮPictez de preferință, oameni. Pictez ca mine și am dorit întotdeauna să mă recunosc printre ceilalți cu riscul, chiar, de a mă izola. Doresc să rămân ˮEuˮ, mare sau mic, indiferent cum… Ceea ce mă interesează este calitatea picturii ce o fac și sentimentele pe care vreau să le transmitˮ Corneliu Baba (1863-1997) – ˮOamenii tablourilor mele îndeplinesc niște rituri milenare, merg, mănâncă, dorm, nasc copii, trudesc și mor. Legătura cu pământul le-a dat asprime și înțelepciune. Nu sunt nici veseli, nici triști – sunt grozavi și demni. și duc cu ei destinul propriu. Eu i-am pictat și îi voi picta fără gesturi, fără grimasă, așa cum îmi place să-mi pictez toate portretele… Portretul fără biografie îmi asigura apelul la fantezie și m-a condus mai târziu către aglomerările haotice din ˮSpaimeˮ sau ˮRegi nebuniˮ, prezențe anonime ale eternului dramatic destin uman.ˮ

  1. Stefan Szonyi Monumental

Excepționala expozitie Stefan Szönyi, Monumental reunește lucrări ale pictorului care provin numai din colecții private și prezintă, printr-o amplă notă biografică, atmosfera multiculturală a Banatului inter și postbelic. Etapa lucrărilor realizate în anii 1934 – 1936 reflectă formarea sa ca artist la Școala de Belle Arte din Timișoara, unde a fost influențat de dramatismul graficii lui Iulius Podlipny, dar și de sculpturalitatea personajelor lui Romul Ladea. Artistul a sintetizat toate tendințele europene prezente în această școală, influențe ce pot fi recunoscute în seria lucrărilor simboliste de filieră franceză dedicate Olgăi, în compozițiile dinamice cu oameni și cai de tip Der Blau Reiter ale expresionistului german Franz Marc, ori în interesul pentru manierismul renascentist al lui El Greco întâlnit în lucrări precum Profeții. În 1938, călătorind la Paris unde a urmat cursuri în cadrul Școlii de Arte Frumoase, el a fost profund impresionat de patrimoniul artei europene, pornind la elanul romantic al operelor lui Delacroix și Gericault, până la spiritul revoluționar al Avangardei istorice. În 1938, Szönyi s-a întors în țară, identificându-se cu postura țăranului revoluționar pentru ca perioada anilor 1950-1960 să coincidă cu dezvoltarea proiectelor de artă monumentală. A realizat mozaicul Eminescu și Bălcescu pe fațada Universității de Vest Timișoara, considerată un pandat al frescei din 1943 de la Liceul Tehnic Emanuel Ungureanu din Timișoara.

  1. Arta decorativă

Colecţia de artă decorativă cuprinde aproximativ 1.500 de piese împărţite, în funcţie de materiale, în următoarele subcolecţii: ceramică, sticlărie, ceasuri, textile (covoare şi tapiserii), piese de mobilier şi obiecte din metal. Bazele acestei colecţii au fost puse în secolul al XIX-lea de Ormós Zsigmond (1813-1894), fondatorul muzeului timişorean, o datǎ cu primele piese donate muzeului, publicate în catalogul colecţiilor sale apărut în anul 1888. Colecţia iniţială a fost completată pe parcursul secolului XX prin achiziţii, donaţii şi transferuri.

Colecţia de ceramică prezintă, prin intermediul obiectelor de gresie, faianţă şi porţelan, etapele stilistice ale celor mai prestigioase ateliere europene de profil. Faianţa englezească, serviciile şi bibelourile de Meissen şi vieneze, porţelanul biscuit de Sèvres, vasele Secession lucrate la manufactura Zsolnay sau piesele de maiolică produse la Urbino şi Faenza; cea mai mare parte a mobilierului provine din ateliere central-europene şi este în stil Biedermeier, completat cu dulapuri baroce germane şi austriece din secolul al XVIII-lea, oglinzi rococo, garnituri de salon în stil Empire francez iar din producţia italiană de mobilier amintim cabinetele neorenascentiste cu intarsii de fildeş şi sidef.

  1. Icoane bănățene vechi

Expoziţia permanentă de artă veche din Banat prezintă publicului în 4 săli din aripa Pacha a Palatului Baroc din Timișoara evoluția stilistică a artei icoanelor din această regiune în secolele XVII-XIX, din perioada postbizantină târzie, cu legături artistice în Barocul central european din secolul al XVIII-lea și la curentele stilistice și schemele iconografice din veacul următor, oferind vizitatorului informații și despre preferințele comanditarilor din diversele comunități cultural-lingvistice (români, sârbi, macedoromâni) din această provincie în Secolul Luminilor cu influențe ale artei postbrâncovenești, prin icoanele realizate pentru bisericile de lemn – azi dispărute – din Butin, Povergina, Ferendia, Herendești, Lăpușnic și Cerneteaz.

Colecția de icoane pe lemn şi pictură pe pânză cu tematică religioasă din secolele XVII-XIX este alcătuită din peste 1000 de piese provenite din fondul vechi al Muzeului Banatului ( peste 100 de icoane), constituit de Ioachim Miloia, directorul acestei instituții în perioada 1928 – 1940, și din achiziţii, donaţii sau transferuri realizate după anul 1960.

Cea mai veche icoană prezentă în expoziție provine din biserica de lemn a mănăstirii din Cebza (jud. Timiș) și a fost executată în secolul al XVII-lea (Sfântul Nicolae primind însemnele episcopale), un exemplu de limbaj arhaic în arta icoanelor practicată înainte de anul 1716, momentul instaurării administrației Casei de Habsburg în Banat.

  1. Arta veche bănățeană

Expoziția de pictură din Banat (1780 – 1914) propune publicului o incursiune în arta plastică din această provincie prin intermediul unor lucrări aflate sub influența Barocului târziu și a neoclasicismului, a curentului Biedermeier și a academismului practicat de Academia de Artă din Viena, piese aparținând unor familii care au scris istoria acestei provincii în epoca modernă, după încorporarea Banatului în Regatul Ungariei la sfârșitul secolului al XVIII-lea, traversând veacul al XIX-lea cu Banatul ca parte integrantă a Austro-Ungariei până în pragul primului război mondial. Comanditarii portretelor din această provincie central-sud-est-europeană se găsesc sub influența modei vieneze, efigiile lor fiind realizate de pictori peregrini. Portretul constituia genul de pictură cel mai frecvent întâlnit în rândul reprezentanților diverselor comunități cultural-lingvistice ale Banatului (Johann Jakob Stunder, Anselm Wagner, Sava Petrović, Mihail Velceleanu și Károly Brocky). Abia la mijlocul veacului al XIX-lea peisajul apare în repertoriul tematic frecventat de artiști la solicitarea comanditarilor din Banat în forma peisajului narativ care transmite privitorului informații despre frumusețea naturii în această provincie și a portului popular (Joseph Krämer, Imre Vizkelety). În deceniile trei și patru se stabilesc temporar în orașele din Banat (Lugoj, Caransebeș, Oravița, Becicherecu Mare, Biserica Albă, Vrșeț, Timișoara) o seamă de artiști, unii cu studii la Academia de Artă din Viena.

  1. Ormós Zsigmond

Portretul lui Ormós Zsigmond, expus în cadrul colecției de Artă bănățeană veche a fost realizat de György Vastagh (Szeged, 1834 – Budapesta, 1922) în anul 1885. Prefect al comitatului Timiş în a doua jumătate a secolului al XIX- lea, colecţionar şi istoric de artă, Ormós Zsigmond (1813-1894) a depus o muncă de pionierat în domeniul muzeologiei din Banat prin publicarea catalogului colecţiei sale de artă în 1874, reeditat şi completat în anul 1888. A avut o contribuţie remarcabilă la înfiinţarea Societăţii muzeale şi la obţinerea unei clădiri pentru muzeul din Timişoara, la editarea publicaţiilor Societăţii de Istorie şi Arheologie din Banat, colecţia de artă Ormós intrând în patrimoniul acestei societăți prin donaţia testamentară din 18 septembrie 1895. Nucleul colecţiei de artă europeană (pictură şi grafică) a Muzeului de Artă Timişoara îl constituie tocmai colecţia lui Ormós Zsigmond.

  1. Wilhelm Muhle

Wilhelm Mühle s-a născut în anul 1845 în localitatea Kulm, din Boemia. A învățat grădinăritul în familie, după care a continuat în localitatea Decin și, dobândind experiență, Wilhelm Mühle a devenit director al celei mai cunoscute grădini particulare din Banatul istoric fondate în 1815 de baronul Kiss, în localitatea Žitište. Apoi s-a stabilit la Timișoara și a lucrat la grădinarul Wenzeslaus Niemetz, a cărui grădină se afla în cartierul Elisabetin. Dintre cele 3.000 de soiuri de trandafiri cunoscute la sfârșitul secolului XIX, 1.200 erau cultivate în grădina lui Wilhelm Mühle însă numai 230 au fost destinate comerțului Florăria Mühle a devenit furnizorul Curții Imperiale din Viena și al Caselor Regale din București, Belgrad și Sofia.

Astăzi, celebrul florar al Timișoarei se bucură de atenția burgului, autoritățile din „orașul trandafirilor” dezvelind, în anul 2013, în Parcul Rozelor, un bust al lui Wilhelm Mühle, în același an, renumitul grădinar din Banat a primit titlul de Cetățean de Onoare, post-mortem, al Timișoarei.

  1. Victor Vasarely

Născut la Pécs in aprilie 1906, Victor Vasarely a revoluționat arta contemporană atât prin mesajul transmis cât și printr-o nouă estetică, prin mijloacele folosite și prin regândirea rolului artei în societate. Parcurgând mai multe etape de creație și îndeosebi de reinterpretare a esenței artei, Vasarely trece de la grafică la pictură și apoi la artă monumentală cu convingerea că dincolo de profilul ei clasic, arta trebuie să capteze dinamica interacțiunii cu privirea umană, cu ochiul care o sfredelește în căutarea poveștii, cu propria ei structură care nu se lasă destăinuită. Îmbinarea efortului de ˮdemocratizare a arteiˮ (Jozsef Sarkany, curatorul expoziției Victor Vasarely, Pécs) cu preocuparea de includere a structurii matematice a imaginii si, consecutiv, a mijloacelor inginerești de sinteză a mesajului artistic, arta lui Vasarely se adresează omului contemporan poate cu o mai mare pregnanță decât celor ce i-au fost contemporani. Formele geometrice fundamentale – cercul, pătratul, elipsa și rombul – reprezintă ferestre deschise spre o infinite variante combinatorii care se articulează în jocuri cromatice și compoziționale în etapele de maturitate. Efectele de contrast, de liniaritate, psihologia formei cu scopul declarat de a adăuga dimensiunea spațio-temporală și a genera sentimentul de dinamică nesfârșită sunt caracteristice stilului său. Câștigător al unui număr impresionant de premii internaționale (1955, Bruxelles, Premiul criticii: Medalia de aur Milano, Premiul Art Books, 1971) dar și al unor distincții de invidiat (1965, Ordinul Artelor și Literelor, Paris; 1970, Legiunea de Onoare;) Victor Vasarely este, in ciuda trecerii timpului, un admirabil profesor de ontologia și epistemologia artei.

  1. Sala barocă

Sala Barocă a ‚Palatului Președintelui’ a fost concepută în anul 1754 ca o sală centrală cu atribuții festive. Deși stilul baroc s-a format în Italia secolului al XVII-lea, având ca și comanditar Biserica Catolică, impunând un program artistic capabil să trezească privitorului un sentiment religios, în zona Banatului de secol XVIII influența acestui stil european a cunoscut mai mult un conținut decorativ monumental de influență imperială austriacă. Printre elemente tipice ale acestui stil pot fi amintite: ancadramentul alveolar de tip scoică al ferestrelor, lambriurile cu motive rococo, decorația tavanului realizată în tehnici scenografice de tip papier-maché, piese de mobilier și alte decorații interioare de tip Biedermeier. Există dovezi că decorația inițială a acestei săli mai cuprindea o frescă realizată în spiritul celor întâlnite în palatele baroce austriece. Amplasată ca o reflecție a Pieței Unirii ce unește într-un spațiu public diversele confesiuni religioase ale Banatului, Sala Barocă a devenit de-a lungul timpului un loc al întâlnirilor cu rol deosebit în formarea identității multiculturale a orașului. Monografiile epocii menționează prezența repetată în această clădire a împăratului Iosif al II-lea (1768, 1770), în calitate de moștenitor al Mariei Tereza, împărăteasa Imperiului Habsburgic, precum și a unor personalități din elita muzicală europeană, cum ar fi Franz List (1846), violonistul spaniol Pablo de Sarasate (1877).

  1. Arta europeană

În cele 6 săli ale Galeriei de Artă Europeană sunt expuse cronologic, lucrări din secolele XV-XVIII, creaţii ale unor artişti cunoscuţi sau anonimi, care ilustrează determinantele stilistice ale epocilor (Renaştere, manierism, baroc, rococo) şi ale şcolilor italiene, germane şi austriece, flamande şi olandeze. Cele mai preţioase picturi din galerie se află în sala dedicată artei italiene din secolele XV-XVI (Renaştere şi Manierism): două panouri pe lemn de cireş cu Sfântul Ieronim în deşert şi Sfântul Francisc primind stigmatele , din a doua jumătate a secolului XV, considerate aripile laterale ale unui panou central, probabil o Sfântă Fecioară.

Influenţa marilor artişti ai Renaşterii (Leonardo, Perugino, Rafael, Michelangelo, Giorgione şi Tiţian) este prezentă în lucrările Madona cu garoafa, Madona cu papagal şi Sfânta Familie cu sfântul Ioan Botezătorul copil.

Aparţinînd sferei picturii austriece din secolul XVIII, Portretul de bărbat, semnat de Christian Seybold şi David cu capul lui Goliat de Johannes Kupetzky reprezintă repere ale colecției de artă europeană, alături de cele două compoziţii cu peisaje executate de Michael Wutky (?, 1738 – Viena, 1823), elevul lui Martin van Meytens şi membru al Academiei din Viena din anul 1770.

Din școala flamandă a secolului XVII, în expoziţie sunt prezentate o compoziţie cu Turnul Babel al unui artist anonim din Anvers, Portretul de copil de Frans Pourbus cel Tînăr, naturi statice de Jan Fyt, Jacob van de Kerckhoven şi Jacob Rootius, scene de gen ale unor artişti anonimi. Şcoala olandeză este reprezentată de Portretul de bărbat cu beretă executat de un artist anonim din secolele XVII-XVIII în maniera lui Rembrandt, compoziţia cu Tabără militară atribuită lui Philips Wouwerman (1620-1668), peisaje şi scene de gen

  1. Artă modernă românească

Expoziția de artă românească (pictură și sculptură) din perioada 1850-1950 propune publicului în cele 8 săli de la primul etaj al Palatului Baroc o incursiune în artele plastice, de la neoclasicism până în pragul artei contemporane. Colecția de artă românească modernă s-a constituit după 1960 prin transferul la Timișoara a unui număr important de lucrări din patrimoniul Muzeului Național de Artă al României, respectiv prin donații și achiziții.

Lucrări ale artiștilor clasici Constantin Lecca, Sava Henția și Gheorghe Tătărescu marchează mijlocul secolului al XIX-lea alături de portretele și peisajele lui Theodor Aman. Creația lui Ion Andreescu și Nicolae Grigorescu reprezintă un capitol de inovare a artelor plastice românești sub influența școlii de la Barbizon și a picturii în plein-air, a impresionismului francez și a noii paradigme de compunere a picturii prin culoare și lumină, constituindu-se într-un punct de plecare pentru Societatea Tinerimea artistică: pictorul Ștefan Luchian, Arthur Verona, Nicolae Vermont, Jean Al. Steriadi, Ștefan Popescu și sculptorul Dimitrie Paciurea.

Perioada interbelică marcată de mișcarea artistică Grupul celor patru înființat în anul 1925 din pictorii Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu, Francisc Șirato și sculptorul Oscar Han, inițial afiliați grupării Arta Română, formată în 1918. Generația artiștilor activi în prima jumătate a secolului al XX-lea este dominată de Theodor Pallady și Gheorghe Petrașcu, Iosif Iser și Camil Ressu elemente ale modernismului european coexistând cu semnele artei tradiționale, peisajele pariziene cu cele din Dobrogea și Orientul Apropiat, personajele și scenele din lumea spectacolului cu cele din lumea satului românesc (Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Dimitrie Ghiață).

  1. Reszegh Botond

Artist tânăr din Miercurea Ciuc, Reszegh Botond dezvoltă în Expoziția ˮLoss of Soulˮ tema căderii noastre, a pierderii sufletului. Nu recapitulează istoria culturală a mitului, ci vorbeste despre pierderea de sine prin diluare, prin lipsa timpului de reflecție, printr-un vertij al informației de ultimă oră care ne oblige să consumăm conținut cu o viteză prea mare pentru capacitatea noastră de reflecție. Artistul pune pe hârtie sau pe pânză ceea ce rămâne din noi în epoca post-adevăr: căpățâni ce aduc vag, a cap de om, trunchiuri care pot fi dar nu sunt neapărat părți ale corpului omenesc, resturi ale unei umanități care mai are încă memoria unui alt ritm.

Reszegh pare că se joacă cu straturi și forme, chinuie materia picturală, la fel cum fracturează linia, deoarece are în vedere tocmai fractura: a trupului de suflet. Căderea, somnul, uitarea, însingurarea, teama, groaza sunt prezențele figurate în această colecție. Pierderea este urmată de rătăcire și depersonalizare. Destructurarea explică, oarecum și motivul siluetelor informe ce revin repetitiv precum și opțiunea pentru monocromii, pentru abrupt.

Vă așteptăm pe toți, cu mult drag, să admirați toate aceste povești minunate, ˮscriseˮ în forme și culori care ascund întrebări, dileme, fațete neștiute ale fiecăruia dintre noi!

LĂSAȚI UN MESAJ