Căminul pentru Persoane Vârstnice din Timișoara, locul în care oamenii trăiesc mai mult

Au avut o viață plină de muncă, au luptat pentru copiii lor, au fost părăsiți de familie sau pur și simplu au rămas singuri pe lume. Vorbim despre acei oameni trecuți prin viață care au ajuns să își trăiască bătrânețile departe de casele lor, în cămine special amenajate pentru ei. Acei oameni care s-au reinventat și și-au găsit locul într-o altă familie, dar mult mai mare. La Căminul pentru Persoane Vârstnice de pe strada Inocențiu Klein din Timișoara trăiesc 66 de suflete, cu 66 de povești diferite, triste, dar pline de lecții de viață.

La numărul 25-29 de pe strada Inocențiu Klein din Timișoara se află o clădire mare și albă cu o poartă și un gard verde pe care au intrat și au ieșit sute sau poate chiar mii de oameni ajunși la bătrânețe. Dat în folosință în anul 1975, căminul a reprezentat o nouă viață pentru mulți timișoreni. Astăzi locuiesc acolo 66 de persoane din Timișoara care se bucură împreună de fiecare zi din viața lor. „Județul Timiș este bogat în astfel de cămine. Aici sunt internate persoane, bărbați și femei, cu domiciliul în Timișoara care nu au venituri, au venituri foarte mici, adică pensii de 300 sau 400 de lei, dar și oameni care au rămas singuri sau fără locuințe. Mulți sunt părăsiți de copiii lor plecați în străinătate, alții și-au pierdut locuințele prin retrocedări. Mai suntem contactați și de alți oameni care ne sesizează astfel de cazuri. Astfel, se dă necesarul de documente, se face o anchetă socială, iar apoi o comisie hotărăște dacă putem sau nu să venim în sprijinul lor”, ne-a declarat Iolanda Răducan, şef-serviciu.
De cele mai multe ori, astfel de instituții sunt asociate cu tristețea, mizeria și condițiile grele, dar Iolanda Răducan a punctat faptul că acest cămin nu este o închisoare, ci un loc mai mult decât potrivit în astfel de cazuri. „Noi nu luăm persoane cu un grad mare de handicap sau persoane foarte în vârstă, dar consider că acesta este un mod elegant de a rezolva problema unui om bărtrân. Cei pe care i-am primit pot pleca când doresc, la piață, la magazine, chiar la teatru și la diferite spectacole”, a prezicat Iolanda Răducan. Clădirea are patru etaje și este plină de culoare în interior, atât la propriu, cât și la figurat. Parterul este decorat cu fotografii și tablouri realizate de cei internați, în cadrul unor activități organizate împreună cu copii de diferite vârste. Tot acolo există și o cameră de zi, dotată cu televizor și frumos aranjată. În fiecare cameră stau câte două sau trei persoane, iar etajul patru este destinat persoanelor de sex masculin. Atât în holuri, băi, cât și în camere domnește curățenia.
„Locuiesc aici de patru ani și îmi place enorm de mult”
La 77 de ani doamna Elvira este plină de energie și optimism. O persoană extrovertită, sociabilă și iubitoare de copii, Elivra apare îmbrăcată în albastru, într-o ținută comodă, de vară. S-a născut în Basarabia, dar la vârsta de doi ani a ajuns în județul Arad, apoi în județul Timiș. „Tatăl meu a fost agent de cultură a tutunului, dar pentru că nu a știut limba rusă a venit în România. Când aveam doi ani ne-am mutat la Vinga, apoi am venit la Orțișoara. Am făcut Grupul Școlar Sanitar de Pediatrie, iar apoi am intrat în serviciu. Nu m-am lăsat până când nu am terminat și liceul, la seral. Soțul meu făcea facultatea, la seral, am dat echivalare și de asistent principal și, uite așa, au trecut anii”, ne-a povestit Elvira.
A lucrat peste 37 de ani la spitalul de copii și este pensionară de 25 de ani. Lumina ochilor ei este nepoțica ei, Briana, pe care nu a mai văzut-o de mult timp, deoarece e în Canada. „Fata mea a hotărât să plece în Canada cu soțul ei, iar când s-a născut Briana, soțul meu a fost grav bolnav. El a decedat, iar eu am plecat în Canada unde am stat șapte ani. Necazul a fost acela că am suferit un triplu accident și fiind într-o țară necunoscută, unde nu mă puteam descurca nici cu limba engleză, aveam în permanență nevoie de ajutorul fiicei mele și al soțului ei. Și-au luat concediu pe rând pentru a mă putea ajuta pe mine”.
A primit sprijin din partea lor, dar Elvira nu a vrut să fie o povară pentru ei și s-a întors în Timișoara. „Am simțit că le-am dereglat familia și nu mi-am dorit niciun moment să fiu o povară pentru ei. Eu singură am hotărât să mă întorc în Timișoara, chiar dacă ei au încercat să mă convingă că se poate rezolva cumva situația. Nu am vrut. M-am întors și am stat aici în gazdă, iar apoi am venit la cămin”, povestește Elvira. Timpul a trecut, iar acum simte că și-a făcut datoria de mamă și este împlinită sufletește. La căminul pentru persoane în vârstă locuiește cu alte două doamne de 91, respectiv 71 de ani. Le ajută când poate pentru că asta îi place. A oferit ajutor și în cadrul instituției – a făcut curat, a fost locțiitor de portar și de femeie de serviciu până când s-au acoperit posturile. „Îmi place să merg la farmacie și să o servesc pe doamna de 91 de ani, îmi place să îmi spăl rufele, să citesc, să fac salată de crudități, să merg la baluri. Asta îmi place mie să fac. Merg în oraș și îmi umplu timpul cu un program care mă face să mă simt bine”, a spus, cu zâmbetul pe buze.
„La acest cămin toată lumea trăiește mai mult”
A fost învățătoare, lucru care a obișnuit-o să trăiască într-un colectiv. La Căminul pentru Persoane Vârstnice și-a găsit colectivul de care a avut nevoie pentru a fi împlinită. Doamne Cerda este din Jimbolia și s-a mutat în Timișoara după ce s-a căsătorit. Odată cu trecerea timpului a rămas singură și pentru că singurătatea a fost pentru ea ca o boală a hotărât să vină la cămin.
„Îmi place să văd multă lume, iar aici condițiile sunt excelente. De doi ani și jumătate locuiesc aici și pot să spun că suntem ca o familie. Și când mergem să mâncăm la cantină mă simt foarte bine pentru că sunt multe persoane și parcă mănânc mai cu poftă”, a spus zâmbind, Cerda. Timpul trece repede, spune femeia, pentru că există un program regulat care o ajută să își organizeze activitățile. Îi place să citească ziarele, să călătorească, să tricoteze și chiar să joace remi. „Chiar astăzi am făcut un meci de remi”, spune ea.
Când a ajuns la cămin era bolnavă, dar aici s-a însănătoșit. „Cu acest program nu ai cum să devi supraponderal sau să ai probleme de sănătate. Mâncare e cât cuprinde. Avem timp necesar pentru odihnă, să ne facem, cum se spune, somnul de frumusețe”, a spus râzând. După ce își termină activitățile gospodărești Cerda se relaxează. „Ce poți să îți dorești mai mult decât atât? Pot să spun că aici, la cămin, toată lumea trăiește mai mult”, a concluzionat Cerda.
Sunt mulțumiți și se vede în ochii lor. Glumesc, râd, muncesc, se relaxează. Sunt oameni care au trecut prin multe, dar care s-au reinventat ajutându-se între ei.

Nicoleta POPA