DISTRIBUIȚI

În ziua de 30 octombrie 1920 la ora 5 dimineaţa, un puternic incendiu a izbucnit la teatrul comunal din Timişoara. Incendiul nu a putut fi localizat cu toată intervenţia pompierilor din localitate, secondaţi de către o parte din soldaţii garnizoanei.

„Focul a fost aşa de puternic, încât a distrus întreg edificiul şi tot confortul. Dacă ne-am întreba bunăoară de unde a luat naştere focul, nu vom putea răspunde decât atât, că scena a fost învăluită de flăcări şi imediat oamenii de serviciu au dat alarma. Artiştii au observat că focul străbătuse de lângă scenă tocmai în Galerie. În câteva secunde toată clădirea era o mare de foc.

La faţa locului, au sosit pompierii şi toate autorităţile civile şi militare, care au luat toate măsurile de apărare. Focul însă părea de neînvins.

În ceasul din urmă când s-a văzut că nimic nu se mai poate salva, teatrul a fost lăsat pradă focului, iar echipele de ajutoare au salvat clădirea unde este instalat hotelul Ferdinand de ameninţarea focului, care luase proporţii îngrozitoare. Şi aici trebuie să subliniem, un cuvânt de admiraţie, pentru curajul soldaţilor şi pompierilor care au luptat neîntrerupt din toate puterile ca focul să fie localizat.

Cu drept cuvânt că numai datorită acestora, hotelul şi cafeneaua Ferdinand au scăpat neatinse.

De la început, domnul prefect Drăgălina şi inginerul Vidrighin, primarul oraşului, au căutat cărui fapt se atribuie groaznicul incendiu, care a cauzat pagube de câteva milioane. Au ars decorurile şi o parte din decorurile artiştilor, precum şi tot mobilierul teatrului. Nimic nu s-a putut salva.

În timpul incendiului, o grindă de pe acoperiş a căzut asupra pompierilor făcând trei victime. Un pompier a fost ucis pe loc, iar ceilalţi doi duşi la spital. Cu toate ajutoarele medicilor, unul a murit astăzi din cauza arsurilor, iar ceilalţi se crede că vor scăpa cu viaţă.

Focul a durat până a doua zi la ora 12, când s-a continuat ancheta de către domnul prim-procuror. Ce a stabilit ancheta şi cine va răspunde de acest îngrozitor incendiu se va vedea. Deocamdată trebuie să spunem atât: sunt bănuieli că focul a fost pus de o mână criminală. Nu facem reflexiuni decât atunci când vom avea la îndemână informaţiuni precise”. [Teatrul comunal din Timişoara în flăcări, în „Banatul Românesc”, Anul II, nr.70, Timişoara, 2 noiembrie 1920].

Nenorocirea care „a lovit atât de crud populaţiunea oraşului nostru, a dezlănţuit o furie de reacţiune împotriva stării de lucruri pe care a creat-o nimicirea teatrului comunal. Mai întâi revolta timişorenilor e îndreptată împotriva vinovaţilor. Din toate părţile se caută cu înfrigurare cauzele dezastrului şi se cântăresc bănuielile multiple. Autorităţile oraşului nostru desfăşoară în această direcţie o activitate fără odihnă, căci indignarea produsă de unele zvonuri a câştigat proporţii periculoase.

Suntem pe pragul greşelilor…Fără a anticipa asupra rezultatului anchetelor oficiale, socotesc, totuşi, că e util să păstrăm o anumită rezervă, în loc de a compune tot felul de poveşti senzaţionale, menite să întindă vâlvătăile incendiului, asupra vieţii noastre orăşeneşti. Am auzit circulând de sâmbătă seara până astăzi, cele mai abracadabrante păreri. Se vorbeşte de o mână, care ar fi după unii socialistă, după alţii, şovinistă, după alţii neglijenţă, în sfârşit, tot ceea ce poate încolţi în capetele unor cetăţeni necăjiţi şi nu destul amestecaţi, deocamdată. Nu încape îndoială, că bănuielile sunt toate admirabil fondate…

  1. În Timişoara au izbucnit în aceeaşi seară trei incendii: la teatru, la remizele tramvaielor electrice şi la nişte vagoane din gară. Toate trei incendiile lovesc în averea publică şi în gospodăria statului. Concluzia: aceste trei atentate sunt opera de răzbunare a comuniştilor necăjiţi de insuccesul grevei şi consternaţi de energia cu care s-a reprimat anarhia politicii internaţionale.
  2. Trupa Maximilian Leonard reuşise să atragă simpatiile întregului public timişorean deci era un pericol pentru exclusivismul şoviniştilor visători, de naţionalitate maghiară. Concluzia: teatrul a fost incendiat pentru ca arta românească să fie lovită.
  3. Se zice că, de când teatrul comunal a devenit românesc, măsurile de prevenire a incendiilor nu se mai aplicau cu atâta stricteţe şi că se fuma cam mult în interiorul teatrului…Această din urmă bănuială cade de la sine, fiindcă focul a izbucnit de sub scenă şi sub scenă lucrătorii nu sunt români şi au în vinele lor stricteţa vechilor regulamente.

Să lăsăm autorităţile competente să-şi urmeze cercetările şi să căutăm mai bine o altă modalitate pentru a ne descărca sufletul răscolit de această catastrofă dureroasă.

De pildă, să ne adunăm cu toţii, ca să reclădim teatrul nostru comunal. Din fericire, gândul acesta a încolţit în minţile timişorenilor, cu aceiaşi repeziciune ca şi bănuielile asupra cauzelor incendiului. Cu siguranţă că în această direcţie, fără deosebire de origine, se vor întâlni în unanimitate, căci am despre inteligenţa locuitorilor din Timişoara cele mai frumoase păreri. […]

Clubul românesc grupat pe lângă vechea Reuniune de lectură din Timişoara a hotărât în unanimitate, în şedinţa sa de duminică, 31 octombrie, să ia asupra sa iniţiativa unei întinse propagande pentru adunarea fondului necesar, destinat să asigure reclădirea cât se poate de urgentă a teatrului comunal. […] Clubul românesc a hotărât ca atât în Timişoara, cât şi în celelalte oraşe mari ale ţării, să se pornească liste de subscripţie pentru acoperirea fondului de reclădire a Teatrului comunal. Chiar din această primă şedinţă şi fără o prealabilă pregătire, s-a adunat de la cei câţiva membrii prezenţi suma de circa 8000 de lei, care s-au depus în grija d-lui Minişeanu, cassier al Băncii Naţionale din Timişoara. E un început, care ne vorbeşte bineînţeles din punctul de vedere al interesului pentru o idee. Odată propaganda începută, sumele adunate atât în oraşul nostru, cât şi în restul oraşelor din ţară, se vor apropia, fără îndoială, cu mare repeziciune, de cifra la care trebuie să ajungă fondul de reclădire urgentă. În acest scop se vor adresa apeluri tuturor ziarelor mari din cuprinsul României, care vor lua, fiecare în oraşul său, grija colectării sumelor respective. Cu începere de mâine, atât ziarul nostru cât şi celelalte organe din Timişoara, vor publica regulat numele donatorilor, cu sumele donate, rămânând ca donaţiile importante să fie trecute într-un pergament ce va sta în localul noului teatru, ca o mărturie frumoasă a sentimentelor cetăţeneşti manifestate la zilele de nevoie ale vieţii publice. Primăria oraşului Timişoara, îşi va lua asupra sa însărcinarea de a centraliza banii adunaţi de pretutindeni, iar <<Clubul românesc>> îşi va continua propaganda, pe cale particulară şi prin mijloacele ce-i vor sta la îndemână” [Şi totuşi Timişoara nu va rămâne fără teatru, în  „Banatul Românesc”, Anul II, nr.70, Timişoara, 2 noiembrie 1920].

În urma groaznicului dezastru care „a prefăcut în cenuşe mândrul şi impunătorul nostru Teatru Comunal, d-l primar Vidrighin a decis că până la construirea celui nou, care va fi un adevărat monument, să amenajeze în sala cea mare a Redutei un nou teatru. Sub ochii vigilenţi ai celor doi directori ai companiei Lirice Române, d-nii Leonard şi Maximillian, s-a făcut un teatru foarte frumos.

E cam mic, însă extrem de elegant. Cei doi directori au stat în localitate cu întreaga companie circa 40 de zile cu o cheltuială de 8000 de lei pe zi. Vedem dar sacrificiul imens ce au făcut pentru a-şi executa întocmai contractul încheiat cu primăria locală. Trebuie deci încurajaţi de întregul public timişorean, pentru că numai graţie lor s-a putut obţine în timp scurt un nou teatru, care să servească după plecarea tuturor companiilor de teatru de toate naţionalităţile.

Să dovedim deci acestor apostoli, care sunt cei mai mari artişti de operetă şi operă comică din ţară, că arta n-are naţionalitate. Joi seara la 9 decembrie are loc deschiderea teatrului.

Mic şi mare să mergem să vedem admirabilul ansamblu, marea lucrare a lui Lehar, Prinţ şi bandit, în care autorul spune despre d-l Leonard că este cel mai mare interpret ce a visat el vreodată.

Fără deosebire de naţionalitate să ne dăm întâlnire joi seara, pentru a serba deschiderea noului nostru teatru şi să aplaudăm cu toţii fruntaşii artişti ai companiei în frunte cu marele artist Leonard”. [Se redeschide Teatrul, în „Banatul Românesc”, Anul II, nr.20, Timişoara, 8 decembrie 1920].

LĂSAȚI UN MESAJ