Raluca Popescu este una dintre victimele sistemului medical, dar şi una dintre cei ignoraţi de autorităţi privind accesibilizarea instituţiilor publice şi a mijloacelor de transport. În România, aspectul este o problemă majoră. În ciuda obstacolelor, Raluca a terminat o facultate la Universitatea de Vest din Timişoara şi este una dintre cele mai cunoscute activiste pentru drepturile omului. A lucrat la Asociaţia CEVA DE SPUS, iar acum este consilier local al urbei. Raluca recunoaşte că unele persoane nu ştiu cum să se comporte cu cei cu dizabilităţi, fiind unul dintre motivele creării barierelor între cele două categorii. Cu câţi ani suntem în urma Statelor Unite ale Americii? Ce drepturi ale persoanelor cu dizabilităţi sunt încălcate de statul român şi care este mesajul adresat clasei politice, în special celei de la nivel central?
Povesteşte-mi puţin despre cum ai ajuns în scaunul cu rotile. A fost o lipsă de profesionalism din partea sistemului medical sau probleme la naştere?
Totul s-a întâmplat când aveam trei luni şi jumătate, în urma vaccinului antipolio. Până atunci nu a fost nimic în neregulă, însă în 1990 (anul în care eu m-am născut) s-au întâmplat foarte multe erori medicale. Oricum, timpul nu mai poate fi dat înapoi. Pe măsură ce anii au trecut, am reușit – cu sprijinul celor dragi – să văd dincolo de dizabilitatea mea.
Care este cea mai frumoasă amintire din copilărie?
Îmi amintesc cu drag momentul când am putut să mă dau, pentru prima oară, pe un tobogan – alături de tatăl meu. Am multe amintiri frumoase.
Cum te-ai integrat încă de la grădiniţă? De cele mai multe ori, apar „ziduri” între cei care nu au probleme şi cei cu nevoi speciale. Apoi, la liceu, la facultate? Care au fost cele mai dificile momente?
La grădiniță am avut parte de prima discriminare deoarece am fost refuzată din cauza dizabilității. Într-un final, mama a reușit să găsească o grădiniță care să mă accepte. La şcoala generală nu am avut probleme, iar colegii și doamna învăţătoare mă îndrăgeau. Ca orice copil, făceam o grămadă de năzbâtii, inclusiv „raliuri” în clasă prin pauze. Începutul liceului a fost destul de greu pentru că a fost nevoie de o perioadă de acomodare din partea colegilor. În prima zi, nimeni nu a dorit să se așeze alături de mine, însă am început să mă integrez. Colegii m-au purtat pe brațe zi de zi, iar acest lucru nu îl voi putea uita niciodată.
Poţi ieşi singură din casă? În România, problema lipsei rampelor la mijloacele de transport în comun şi instituţii continuă să existe. S-a schimbat ceva în perioada 2013-2016, în Timişoara? Mă gândesc că sunt atâtea persoane care sunt nevoite să rămâne în casă pentru că nu pot ajunge până la un magazin sau nu pot ieşi la o plimbare, neavând un sprijin.
Din păcate, nici eu nu pot ieși singură din casă. Este o realitate tristă. Mai sunt o mulțime de lucruri care trebuie îmbunătățite pentru ca mediul înconjurător să fie accesibil persoanelor cu dizabilități.
Ce te-a determinat să te înscrii în politică? Ai declarat că doreşti să fii „vocea oamenilor cu dizabilităţi” din Timişoara. Cum vei face asta?
Ce m-a făcut să intru în politică a fost dorința de a lupta pentru schimbare la un nivel mult mai înalt. Am experiența militării pentru respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități și, în același timp, dorință și viziune. Îmi doresc să fiu vocea persoanelor cu dizabilități prin propuneri concrete și îmi doresc să nu dezamăgesc. Voi lupta până la capăt pentru ceea ce cred și îmi propun să fac.
Cine te-a determinat să te înscrii în partid?
Propunerea a venit din partea domnului Marius Dugulescu (n.r. candidat pentru funcţia de primar al urbei de pe Bega şi fost preşedinte PMP Timişoara), îi sunt recunoscătoare. A fost și este omul care „mi-a dat aripi”, m-a încurajat și a crezut în potențialul meu atunci când, poate, nimeni nu a crezut. Îi mulțumesc pentru asta.
De ce PMP şi nu alt partid?
PMP a fost și este singurul partid care și-a dorit ca o persoană ca mine să reprezinte la rându-i persoanele cu dizabilități din oraș.
Partidul a fost acuzat de o parte din comunitate că se foloseşte de tine.
Legat de acuze, să nu credeți că nu le-am auzit sau că nu m-au durut. În mod special, am ales să nu intervin și să dau curs, ci – prin seriozitate și implicare – să schimb acest tip de mentalitate. O viață întreagă am avut de luptat cu mentalitatea oamenilor și am ales să fac asta într-un mod pozitiv.
Referitor la votarea proiectelor în Consiliul Local, ce vei alege: decizia ta sau decizia partidului?
Voi alege binele celor pe care îi reprezint, iar eu consider că PMP crede în același valori.
Te-ai gândit la iniţierea unei petiţii pentru rezolvarea problemei lipsei rampelor?
Este o idee demnă de luat în considerare, însă dincolo de petiții, cred că este timpul să se treacă la fapte concrete.
Care va fi primul tău obiectivul în partid, te-ai gândit la propuneri de proiecte?
Pentru acest mandat mi-am propus accesibilizarea instituţiilor publice, oraşului, cu borduri, mijlocelor de transport în comun, crearea unui centru cu echipamente asistive pentru persoanele cu mobiltate redusă, care să funcţioneze în regim de urgenţă.
Am aflat că în Singapore se testează taxiuri cu roboţi.
Aici, problema este lipsa taxiurilor accesibile.
Ţi s-a întâmplat ca un mijloc de transport în comun să plece şi să nu îşi deschidă uşa ori şoferul să nu coboare şi să te ajute?
Da, mi s-a întâmplat. Eram studentă și aveam mașina defectă, în plină iarnă și în sesiune. Nu mi-a fost ușor.
Apropo de găsirea unui job, cât de dificil este pentru o persoană cu dizabilităţi locomotorii? Ai avut parte de răspunsuri negative?
Din fericire pentru mine, nu am avut parte de greutăți, însă sunt foarte multe persoane cu dizabilități care se confruntă cu asta.
Eşti una dintre puţinele persoane care au un caracter puternic, ajungând să termine o facultate. Ce le transmiţi celor care au renunţat la dorinţele lor?
Să nu renunțe. Dacă nu credem și nu luptăm pentru noi, nimeni altcineva nu o va face.
Ce aspecte din Convenţia ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi nu sunt respectate?
Mai toate, din păcate. România a ratificat Convenția, dar nu o respectă.
Cine ar trebui să fie responsabil de ajustarea locului de muncă pentru persoanele cu dizabilităţi?
Angajatorul. Articolul 75 din legea 448 spune clar : „(1) Persoanele cu handicap au dreptul să li se creeze toate condiţiile pentru a-şi alege şi exercita profesia, meseria sau ocupaţia, pentru a dobândi şi menţine un loc de muncă, precum şi pentru a promova profesional”.
În institutiile în care există rampe, sunt acestea funcţionale sau au fost construite formal, doar pentru ca instituţia să nu fie amendată?
Sunt multe locuri unde sunt rampe prost construite, însă atenție… Accesibilizarea nu înseamnă doar rampe. Când discutăm despre accesibilizare trebuie să luăm în considerare mai multe categorii de dizabilități.
Care ar trebui să fie cerinţele de bază ale politicilor guvernamentale pentru a asigura accesul egal al persoanelor cu nevoi speciale la piaţa locurilor de muncă?
Ar trebui mai multă conștientizare și informare atât pentru angajaror, cât și pentru persoanele cu dizabilități.
Care ar fi soluţiile pentru ca persoanele cu dizabilităţi să fie mai mult acceptate de societate, mai ales cu privire la locul de muncă?
Este foarte important să privim potențialul dintr-un om, să avem răbdarea și puterea de a vedea dincolo de dizabilitate sau aspectul fizic și să-i acordăm șansa de a deveni util în comunitate. S-ar putea să ne surprindă ce descoperim.
De cât timp are nevoie țara noastră pentru a ajunge la standardele UE, la acest capitol?
Anul trecut am fost în SUA, într-un schimb de experiență, pentru a vedea cum lucrează organizațiile din domeniul dizabilității și mi s-a spus că suntem în urmă cu cel puţin 20 de ani. Nu știu cât timp va dura până să vedem schimbarea, însă îmi doresc ca generațiile viitoare să ducă mai departe lupta persoanelor cu dizabilități.
Este adevărat că nu există dizabilitate care să te împiedice să-ți atingi scopul în viață?
Dizabilitatea există, nu avem cum să o ascundem sau să o facem să dispară. Nu e ca și cum am lua o pastilă fermecată și gata. Ea face parte din noi. Ce putem face este să o acceptăm așa cum este și să nu ne lăsăm pradă lui „Nu pot!”.
Ce te motivează să mergi mai departe în pofida greutăților?
Ca orice om, am momente în care simt că nu mai pot. Atunci mă înconjor de oameni dragi, discut despre ce mă frământă și o iau de la capăt. Sunt o fire încăpățânată.
Care este femeia care te inspiră?
Mama. Este cea care mi-a fost alături și mă iubește necondiționat. De la ea am învățat să fiu puternică.
Un mesaj pentru clasa politică de la nivel central privind atât integrarea activă a persoanelor cu dizabilităţi în societate, precum şi rezolvarea problemei privind lipsa accesului?
Viața este imprevizibilă și îi rog să avem mai multă deschidere. Astăzi se întâmplă să fiu eu cea care are o dizabilitate. Mâine nu se poate știi ce ne rezervă viitorul. Haideți să începem să tratăm persoanele cu dizabilități exact așa cum am vrea și noi să fim tratați: cu RESPECT!
Încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor cu dizabilități prin lipsa de accesibilizare, realizată de Centrul de Resurse Juridice (CRJ):
http://www.crj.ro/wp-content/uploads/2015/01/Accesibilizare-3.pdf
Interviu realizat de A. STOICA
(sursa foto: facebook.com)
