„În ajunul Sfintelor sărbători ale Paștilor, sărbători care și în cele mai umile familii aduc o rază de bucurie – ne vine vestea despre o groaznică și impresionantă nenorocire, care a aruncat jalea nu numai asupra unei localități, ci asupra întregului popor român.
Biserica de la marginea orășelului Costești din Argeș, situată pe malul Teleormanului, biserică ce servea și de capelă a cimitirului, luând foc aseară la ora 8,30, s-a prăbușit peste credincioșii adunați la slujba prohodului. Le-a fost acestor nenorociți ca în Marea Vineri a Patimilor să-și găsească un sfârșit atât de tragic.
Începuse slujba dumnezeiască și drept credincioșii bărbați, femei și copii, ascultau cu evlavie citaniile preoților și ale cântăreților. Lumânările aprinse se perindau prin fața icoanelor, poporul se închina în fața altarului. Poate din nebăgarea de seamă a vreunui credincios, sau din alte cauze, care nu pot fi precizate, o coroană atârnată pe un perete a luat foc, care s-a întins și la alte coroane din apropiere, făcând o vâlvătaie de flăcări. Cei din apropiere s-au străduit să le stingă, dar nereușind au strigat: foc! Atât a fost de ajuns. Panica i-a cuprins pe toți, și cu gândul să se salveze au dat buzna spre singura ușă a bisericuței.
Învălmășeala a fost groaznică, toți căutau să fugă cât mai repede. Nenorociții năvăliseră toți la ușă, strivind cei mai tari pe cei mai slabi. Țipete înfiorătoare umpleau interiorul. Dar scăparea nu mai era posibilă. Puhoiul de oameni apăsa ușa, care nu mai putea fi deschisă. Nenorocirea se datorează numai acestui fapt: ușa bisericii se închidea pe dinăuntru și nu putea fi deschisă de cel ce reușise să pună mâna pe clanță, fiindcă masa de oameni presa mereu.
În vremea aceasta flăcările cuprinseseră întreaga construcție de lemn a bisericii. Lemnul vechi și uscat ardea cu furie. Fumul umpluse biserica și vaietele celor prinși înăuntru erau groaznice. Lupta se da pe viață și pe moarte. Scheletul bisericuței trosnea și deodată întreaga cupolă se prăbuși în interior, acoperind sub grinzile aprinse pe credincioși.
Cei cari rămăseseră acasă au fost cuprinși de groază văzând biserica în flăcări. Au alergat cu toții. Când au ajuns în fața bisericii, o priveliște din cele mai îngrozitoare se desfășura înaintea ochilor. Sub ruinele fumegânde ale bisericii, se vedeau mormane de cadavre arzânde. Jalea era de nedescris. […]
Pe la ora 10 seara, flăcările s-au mai potolit și de sub scrumul lemnăriei s-a început scoaterea cadavrelor. Spectacolul era înfiorător. S-a încercat stabilirea numărului celor pieriți. După socotelile făcute de cei ce-i știau pe ai lor plecați la biserică, s-a văzut cu groază că lipsesc peste 100 de inși. O sută de persoane: bărbați, femei și copii au fost carbonizați. Cei doi preoți, dascălul și cântăreții au avut aceiași soartă. Au scăpat numai trei persoane și acestea cu arsuri. Printre acestea e și pretorul plășii cu un copil al său”.[1]
Valea plângerii din marginea Costeștilor
„După întoarcerea sa de la Costești, domnul Ion Cămărășescu, directorul ministerial al Munteniei, ne-a spus următoarele despre cele constatate la fața locului:
<<La cincizeci metri de șosea, pe creștetul malului drept al râului, un soclu îngust de piatră, ca o bordură de trotuar. Atât a rămas din bisericuța de lemn. La unul din capete două pietre suprapuse: masa altarului. Pe jos, puțin scrum și cenușă. Un fragment din clopotul de bronz, care a fost topit și o bucată de lanț. Două balamale și ciocănașul de fier pentru toacă. Cărțile de rugăciuni cu colțurile complet arse, dar cu foile și cu textul intacte, altceva nimic. Natura în toată veselia ei. […]
În biserică nu a fost nici o ușă ci numai un toc de ușă fără ușă de loc, având numai 60 centimetri lumină. Trecere de abia pentru un om. Aceasta probabil din pricina frigului pentru adăpost iarna, biserica fiind construită din lemn. Tinda interioară cam de 4 metri pe 4, avea o ușă exterioară, pe unde au scăpat neatinși sau ușor răniți cei aflați în tindă. Un perete de scânduri despărțea acea tindă de biserica propriu zisă. De altminteri, este greu de presupus că cineva a mai putut ști unde era ușa, în clipa grozavă când toată biserica a fost cuprinsă de flăcări.
Totul s-a petrecut în câteva minute. Flăcările, fumul, căldura, spaima, au luat mințile la toți. Nu se poate stabili cum a luat naștere focul. În biserică ardeau și lumânări în sfeșnice. Erau coroane agățate, mai toate de celuloid, alte zeci de coroane erau în pod. Celuloidul s-a aprins, totodată și tavanul și bârnele pereților s-au aprins în același timp. Ușă, ca și cum n-ar fi fost.
Ferestre mici și zăvorâte. Tavanul jos. Pereții din bârne întregi, așa că în nici un caz nu s-ar fi putut desface. Cei prezenți au murit toți asfixiați, în picioare și abia în urmă au fost arși. […] Gândiți-vă la aproximativ 120 de persoane stând pe un spațiu de 6 metri pe 4, inclusiv altarul>>”.[2] […]
[1] în „Universul”, Anul XLVIII, nr.91, București, 20 aprilie 1930.
[2] în „Universul”, ediție specială, București, 22 aprilie 1930.
