„Poliția locală a arestat ieri pe doi tineri amorezați, cari intenționau să se logodească și n-aveau bani suficienți ca să-și cumpere inele de logodnă. Văzând că nimenea nu se îndură de ei, că lumea-i rea și că nu vor putea avea aceste inele pe altă cale, în dragostea lor nemărginită și pentru a putea trece odată peste actul solemn al logodnei, au hotărât să fure inelele ori de unde li se va da ocazie.
Și și-au pus la încercare norocul. Dar lucrul a mers anapoda, ca racul, căci și la de-alde de astea trebuie iscusință și experiență.
M-am interesat mai de aproape de ei ca să le aflu păsurile și necazurile. Erau într-o cameră la poliție și așteptau să li se decidă soarta. Sunt țigani amândoi.
El se numește Alexandru Adam, cu domiciliul într-un fund de peșteră, la periferia orașului, înalt și negru ca funinginea, cu părul creț, în etate de 26 de ani, de meserie lăutar.
Ea se numește V.J., (nu vreau să fiu indiscret), fostă fată de casă, fostă servitoare, spălătoreasă, și-i frumoasă ca un demon – vorba poetului. Are 23 de ani.
L-am întrebat pe Alexandru Adam:
– Vă iubiți?
– Ne…, răspunse el, stând drept ca o lumânare în fața mea și crezând că sunt cel puțin subcomisar. – Vă cunoașteți de mult?
– Oleoleo, de când era iac-așa, de o șchioapă…Ne jucam toată ziua în țărână…
– Și ne băteam ca doi draci, completă țigănușca, plecându-și cu rușine ochii aprinși ca două boabe de diamant.
Tinerețe – râu de lacrimi.
Și Adam a început apoi să-mi povestească basmul vieții sale ca unui prieten înțelegător, deși nu-i auzisem până ieri numele.
Își descărca inima sărmanul, poate îi făcea bine aceasta, iar fata asculta cu ochii umezi și sânii tari ca bolovanii îi tresăreau din când în când sub cămașa neagră și sfâșiată pe unele locuri de dinții galbeni ai vremii.
S-au cunoscut de copii mici și au crescut împreună împărțind codrul de pâine în două și bătaia mamelor lor la fel. Au avut și bucurii și necazuri și au trecut peste toate cu nepăsarea omului fără țintă și fără scop.
Anii au trecut înainte cu repeziciune și iată a sosit într-o bună zi timpul când nu mai puteau apare printre ceilalți tovarăși de mizerie în cămășuțe lungi. Ei îi trebuiau rochițe, lui pantaloni. Ajunseseră la vârsta de 16 ani.
De aici prietenia lor nevinovată s-a transformat în sălbatică iubire. Nu puteau trăi nici o oră fără să fie împreună.
Ea avea o capră – vaca omului sărac – și o ducea la pășune, el cu vioara intona ziulica întreagă cântece de ochi aprinși și de inimă albastră.
Erau cei mai fericiți muritori de pe pământ.
Câte odată legau capra de un mărăcine, el își spânzura vioara hodorogită de-o creangă, se strângeau în brațe și izbucneau în râu de lacrimi. O, lacrimile tinereții, cât sunt de sfinte, cât sunt de dulci și cât de mult ușurează inimile încărcate!…
L-am întrebat:
– Cu ce te ocupai în timpul din urmă?
– Cântam cu cetera pe ghizăș.
– Am înțeles.
Va să zică era lăutar vagabond, care cutreiera toate trenurile și ziua și noaptea ca să-și adune părăluțe albe pentru o bucată de pâine. E o meserie rară și cu multe peripeții. Ba mai te ascunde pe sub vagoane să nu te afle controlorul fără bilet, ba mai cântă de multe ori fără să iei o para chioară, ba mai găsești câte un scrântit care după ce l-ai distrat îl apucă toanele și-ți sparge vioara, dispărând fără urme la prima gară.
Țiganul Alexandru Adam ajunsese la o vârstă când nu mai putea amâna căsătoria. Adeseori izbucnea în suspine amare: of, of, ooof, suflețel plin. Și trăgea cu arcușul pe vioară atât de duios încât îl compătimea toată lumea. Ziceau babele de la mahala: <<Ioai, ioai, io vinit vremea și lui Șandor să se însoare>>. Și aceasta chiar așa era.
Dar cum? Ca să se însoare trebuia întâi să se logodească. Ca să se logodească le trebuiau inele de logodnă. Ia-le de unde nu-s! Se înțelese atunci cu țiganca să coboare spre oraș și dacă n-or avea alt mijloc, atunci fie chiar să le fure.
În oraș intrară în frizeria lui Mihail Pete, ca să-și dreagă frizura. În timp ce frizerul era ocupat cu tăierea părului lui Alexandru Avram, țiganca zări pe un dulap două inele. Inima îi bătu cu putere și cât ai clipi din ochi, inelele dispărură și le ascunse în sân.
Au ieșit apoi cu intenția de a pleca spre Huedin, dar au fost ajunși și arestați în gară.
Povestea lor se sfârșește aici. […]
Li s-a dresat cuvenitul proces verbal și au fost trimiși în călătorie de nuntă…spre parchet”.
[în „Biruința”, Anul I, nr.40, Cluj, 7 iunie 1926]
